Analiza Tranzacțională propune modelul PAC (Părinte–Adult–Copil) ca o hartă a funcționării psihice. Fiecare dintre aceste stări ale Eului reprezintă un set coerent de gânduri, emoții și comportamente care se activează automat, fără să fim mereu conștienți de ele.

Părintele este starea Eului care se formează prin internalizarea mesajelor din exterior: reguli, valori, tonuri emoționale, interdicții și permisiuni. El apare înainte ca Adultul să fie pe deplin funcțional, motiv pentru care multe dintre regulile sale rămân neanalizate ani la rând.

În acest articol, vom explora cele două fețe ale Părintelui intern – critic și nutritiv – și modul în care această structură poate deveni fie o sursă de autocritică și rigiditate, fie un sprijin intern clar și protector.

Părintele – structura preluată din exterior

Pe măsură ce copilul crește și depinde de adulți pentru siguranță, hrană și apartenență, apare a doua mare structură psihică: Părintele. Spre deosebire de Copil, care se formează prin trăire directă, Părintele se construiește prin observare și imitare, absorbție.

Copilul nu are încă capacitatea de a analiza sau de a pune sub semnul întrebării ceea ce vede. El „înregistrează” automat:

• ce spun adulții importanți

• tonul vocii, mimica, gesturile

• ce este aprobat și ce este sancționat

• ce este considerat „bun”, „rău”, „normal” sau „periculos”

Aceste mesaje nu sunt doar cognitive, ci emoțional încărcate. Ele vin însoțite de recompensă (atenție, iubire) sau de pierdere (criticǎ, respingere), ceea ce le face extrem de puternice.

Părintele intern – adevăr interiorizat, nu adevăr verificat

Din această acumulare se formează Părintele intern: un set de reguli, atitudini, valori și moduri de relaționare care sunt inițial luate ca adevăr absolut. Copilul nu are alternativa de a gândi „oare/poate nu e chiar așa”, pentru că supraviețuirea depinde de conformare.

Astfel, multe mesaje devin:

• „Așa se face”

• „Nu e voie”

• „Trebuie să fii într-un anumit fel”

Fără a fi vreodată trecute prin filtrul realității adulte.

De ce Părintele se instalează înaintea Adultului?

Un aspect esențial este faptul că:
🔹 Părintele se dezvoltă înainte ca Adultul să fie complet funcțional.
🔹 Adultul vine mai târziu, odată cu maturizarea cognitivă și experiența autonomă.

Această ordine face ca multe reguli să rămână neanalizate ani întregi, chiar și la persoane cu inteligență și educație ridicate. Ele nu sunt „greșite” logic, ci neexaminate emoțional.

Acest lucru devine vizibil când o persoană spune: „Știu că nu e logic, dar așa simt că trebuie.”

Acest „trebuie” nu vine din prezent, ci dintr-o voce internă veche, formată într-un context în care nu exista libertatea alegerii.

Părintele Critic și Părintele Nutritiv – două fețe ale aceleiași structuri

Părintele intern este adesea perceput doar prin vocea sa critică, însă această structură este, în esență, ambivalentă. Ea conține atât mesaje de control și corectare, cât și potențialul de grijă, protecție și susținere. Diferența nu stă în existența Părintelui, ci în modul în care acesta a fost interiorizat și actualizat.

2.1 Părintele Critic – când protecția devine control

Părintele Critic se formează din reguli menite inițial să asigure siguranța sau adaptarea copilului. Mesajele sale pot fi:

• „Ai grijă”

• „Nu greși”

• „Fii atent ce faci”

În absența filtrului Adultului, aceste mesaje se rigidizează și devin:

• judecăți globale („nu ești suficient”)

• standarde imposibil de atins

• amenințări interne („dacă greșești, vei fi respins”)

Astfel, intenția protectivă se transformă în control și sancțiune.

Un Părinte Critic nefiltrat se manifestă ca:

• autocritică dură

• perfecționism rigid

• frică de eșec sau de expunere

• rușine cronică

Este esențial să recunoaștem că această voce nu este ostilă prin intenție, ci depășită ca formă. Ea folosește strategii vechi într-un context nou.

2.2 Părintele Bun/Hrănitor – grija care lipsește sau nu a fost învățată

Părintele Nutritiv reprezintă capacitatea internă de:

• a oferi alinare

• a valida emoțiile

• a încuraja și susține

• a pune limite blânde

Această parte se dezvoltă atunci când copilul a experimentat:

• răspuns emoțional coerent

• protecție fără umilire

• acceptare condiționată minim

Dacă aceste experiențe au lipsit sau au fost inconsistente, Părintele Bun intern rămâne slab reprezentat. În viața adultă, acest lucru se vede prin:

• dificultatea de a se auto-liniști

• tendința de a cere validare externă excesivă

• sentimentul de a fi singur cu emoțiile proprii

Un Copil fără Părinte Bun intern este forțat fie să se adapteze excesiv, fie să se apere prin retragere sau revoltă.

Rigiditatea – problema centrală a Părintelui intern
Un Părinte rigid:

• aplică aceleași reguli indiferent de context

• nu ține cont de vârstă, resurse sau situație

• nu poate negocia cu Adultul

Fără actualizare, Părintele rămâne ancorat în trecut, iar prezentul este trăit ca o reluare a vechilor pericole.

Rolul Adultului: transformarea, nu eliminarea

Scopul nu este „reducerea la tăcere” a Părintelui Critic, ci traducerea mesajului lui. Adultul întreabă:

• Ce încearcă această voce să protejeze? Adultul nu contrazice direct vocea, ci o traduce: „Ce s-ar întâmpla dacă nu aș fi atent?”, „De ce este atât de important să nu greșesc?”. Această voce încearcă să mă ferească de umilire sau de pierderea valorii. Când intenția este recunoscută, intensitatea criticii scade.

• Mai este valabilă această regulă acum? ex. Regula internă: „Trebuie să faci totul perfect ca să fii acceptat.”

  Adultul aduce realitatea prezentului: Sunt în pericol dacă greșesc acum? Sunt cu adevărat respins pentru o eroare? Am mai multe resurse decât atunci? Reformularea Adultului: „Pot face lucrurile suficient de bine și tot să fiu în siguranță.” Regula nu este negată, ci actualizată.

• Ce formă de grijă ar fi potrivită astăzi? ex.Părintele Critic spune: „Trebuie să te forțezi, altfel nu reușești.” Adultul traduce consecința ignorării unei nevoi: oboseală, supraîncărcare, lipsă de sprijin. Adultul aduce grijă potrivită: „Am nevoie de pauză și structură, nu de presiune.” Astfel, controlul este înlocuit cu îngrijire.

Prin Adult, Părintele Critic poate fi transformat în:

• structură internă clară, dar flexibilă: în loc de: „Dacă nu faci tot, e un eșec.” Adultul reformulează:
  „Stabilim priorități și vedem ce este realist azi.” Apare organizarea, nu frica.

• ghidaj fără umilire: în loc de: „Ești slab că simți asta.” Adultul spune: „Emoția îmi arată că ceva contează.” Apare orientarea, nu rușinea.

• responsabilitate fără pedeapsă: în loc de: „Merit să mă pedepsesc dacă greșesc.” Adultul spune:
  „Greșeala cere reparare, nu pedeapsă.” Apare învățarea, nu blocajul.

În paralel, Părintele Bun este construit activ, prin:

• exerciții de auto-validare: ex. La finalul unei zile dificile, notăm: Ce a fost greu azi? Ce am reușit, chiar dacă nu perfect? Mesaj hrănitor: „A fost mult pentru mine și totuși am reușit.” Auto-validarea înlocuiește nevoia de critică.

• dialog intern blând: ex. Copilul: „Mi-e teamă că nu sunt suficient.” Părintele Bun: „Înțeleg. Sunt aici cu tine.”

  Fără soluții imediate. Fără corectare. Doar prezență. Acest tip de dialog scade activarea anxioasă.

• experiențe relaționale corective: Părintele Bun se întărește și prin relații reale: terapie, relații sigure, grupuri de suport. ex: exprimăm o limită și nu suntem respinși. Creierul învață: „Pot fi eu și rămân în relație.” Această experiență este apoi internalizată ca resursă.

Integrare:

Când:

• Părintele Critic este tradus

• Adultul filtrează

• Părintele Bun este cultivat

Copilul nu mai trăiește sub amenințare.
Structura internă devine:

• fermă, dar blândă

• responsabilă, dar umană

• orientată spre creștere, nu spre pedeapsă

Copilul nu mai trebuie să se apere sau să se adapteze excesiv. El poate crește într-un mediu intern mai sigur.

Astfel, Părintele nu dispare, ci își recâștigă funcția reală: aceea de a susține dezvoltarea, nu de a o bloca.