Sindromul Impostorului

Trăsăturile de personalitate determină în mare măsură experimentarea acestui sindrom. Cele mai predispuse sunt persoanele care se confruntă cu probleme legate de slaba încredere în sine, nevrotism, depresie, perfecționism, sentimentul ineficienței. Un mediu de creștere timpurie, educație sau profesional extrem de competitive pot, de asemenea, să contribuie la dezvoltarea acestui pattern psihologic. De exemplu, părinții care pun presiune exagerată și exclusivă pe performanța academică determină, fără doar și poate, acest sindrom la copiii lor.

Aproximativ 25-30% dintre persoanele cu realizări superioare pot suferi de sindromul impostorului. Și cercetările sugerează că aproximativ 70% dintre persoanele adulte pot trăi acest sentiment cel puțin o dată în viață. Din cauza sindromului impostorului suferă în mod egal atât femeile cât și barbații.

În mod ironic, atunci când începem să primim complimente, laude, premii, luăm un examen sau promovăm și atragem atenția și admirația celorlalți în noi se poate declanșa un întreg mecanism intern care generează sentimentele specifice sindromului impostorului. De aceea este nevoie să învățăm copiii cum trebuie să gestioneze nu numai situațiile de eșec, dar și pe cele de succes. Eșecul după un șir de succese poate determina, de asemenea, pe cineva să devină autocritic și să-și pună la îndoială aptitudinile.

Dar specialiștii clinicieni asociază sindromul impostorului cu afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea sau depresia sau cu perfecționismul. De reținut că, între aceste afecțiuni nu există, totuși, în mod obligatoriu, o relație de interdependență.

Noi, oamenii mereu suntem prinși într-o dinamică interioară paradoxală sau ambivalentă. Ne dorim să fim intimi conectați cu persoanele dragi (simbioză), dar în același timp avem nevoie să petrecem timp cu noi înșine (individuare). Este posibil să iubim anumite aspecte la pertener, dar în același timp putem uneori simți dezamăgire, dezgust sau respingere față de alte aspecte ale persoanei iubite. Într-o altă ordine de idei, orice calitate dusă la extrem nu ne face bine pentru că poate conduce la rigiditate, conservatorism, iraționalitate. În schimb deschiderea, flexibilitatea și capacitatea de a ne decentra de propria persoană ne poate îmogăți mult perspectiva. Prin urmare, este normal, este ok și chiar sănătos uneori să ne îndoim de noi înșine (înseamnă cu nu suferim de narcisism cronic). Acest „uneori” ne face să ne recalibrăm așteptările, reevaluăm standardele și în ultimă instanță ne ajută să ne cunoaștem mai profund pe noi înșine. Este normal să fim uneori cuprinși în același timp de o dorință puternică sau nevoie de a face ceva și de o frică de a eșua lamentabil sau chiar de frica de succes. Conștientizarea acestui cocktail emoțional poate fi dureroasă și paralizantă. Diferența dintre „normal” și „problemă” o face intensitatea și frecvența acestor cocktailuri emoționale. Adică, fiți curioși și cercetați ce se află în spatele fricii care generează acest sentiment al impostorului, cum ar fi frica de responsabilitate, comiterea unei greșeli, incertitudinea sau o schimbare de rol, identitate sau a relației cu autoritatea. Capacitatea de a tolera disconfortul și de a accepta imperfecțiunea ne poate ajuta să depășim temerea care ne împiedică să muncim eficient pentru succes.

„La muncă mă simt ca un superman: mă simt bine, am încredere în competențele mele și sunt recunoscut ca atare, nu ezit să îmi susțin punctul de vedere. În afara acestui context, însă, totul devine mai dur. Cred că am un alt mers, vorbesc altfel, privesc lucrurile cu suspiciune. Nu mă simt în largul meu. De parcă aș fi altă prsoană”.

Iubirea de sine își are originea în calitatea, coerența și consistența afecțiunii primite în copilărie; pe când concepția despre sine se bazează pe așteptări, proiecte și proiecții ale părinților asupra copilului; iar încrederea de sine se construiește învățând regulile și principiile de a acționa (a îndrăzni, a persevera, a accepta eșecurile, a învață din eșecuri).

Beneficiile iubirii de sine sunt stabilitatea afectivă, relațiile deschise cu ceilalți, rezistență la critici sau respingere și reziliență; o bună concepție de sine generează ambiții sănătoase, speranță și proiecte pe care să le realizăm, rezistență la obstacole și imunitate față de atitudine negativă din partea celorlalți; iar încrederea în sine ne ajută să fim dinamici, sa avem acțiunea în sânge, să fim eficienți în acțiunile noastre, să fim rapizi, să avem rezistență la eșecuri.

Consecințele absenței iubirii de sine sunt îndoială că merităm aprecierea celorlalți, convingerea că nu suntem la înălțime, imagine de sine mediocră, chiar și în cazul succesului; concepția despre sine fragilă conduce la lipsă de curaj în alegirile existențiale, conformism, dependență de părerile altora, slabă perseverență în alegerile personale; iar absența încrederii în sine generează inhibiții, ezitări, incapacitatea de a duce lucrurile la bun sfârșit pentru ca nu găsim resurse și motivație pentru a persevera.