Să ne creștem cu răbdare: devenirea nu cere grabă, ci prezență

Trăim într-o cultură care valorizează viteza: rezultate rapide, schimbări vizibile, pași mari făcuți într-un timp scurt: „să facem totul bine, repede și din prima!”. „Mai repede” a devenit sinonim cu „mai bine”, iar a încetini este adesea confundat cu a rămâne în urmă, a fi leneș, ineficient, incompetent ș.a. În acest context, ideea de a ne crește cu răbdare poate părea aproape subversivă. Și totuși, dacă ne uităm cu onestitate la viață, observăm un adevăr simplu: nimic din ceea ce este viu nu se dezvoltă prin grabă. Nici copiii. Nici relațiile. Nici noi.

Devenirea, maturizarea nu este un sprint, ci un proces organic, asemănător creșterii unei plante. Nu o poți trage de frunze ca să crească mai repede. Poți însă să fii prezent(ă), să uzi, să aerisești solul, să observi ce are nevoie în fiecare etapă. Creșterea se întâmplă oricum, atunci când condițiile sunt potrivite – nu atunci când este forțată.

Creșterea este naturală, dar nu inevitabilă.Ea devine posibilă acolo unde există spațiu, timp și condiții care să o hrănească.

Răbdarea nu este pasivitate, ci o formă profundă de grijă

Există o confuzie frecventă între răbdare și stagnare. A ne crește cu răbdare nu înseamnă să renunțăm la dorințe, la visuri sau la intenția de a ne transforma. Înseamnă, mai degrabă, să acceptăm că transformarea reală are nevoie de timp, siguranță și continuitate.

Răbdarea este o atitudine interioară care spune:
„Pot să fiu cu mine exact așa cum sunt acum, fără să mă forțez să devin altceva peste noapte.”

Când ne grăbim, tindem să folosim resurse nepotrivite:

• forță în loc de finețe,

• autocritică în loc de curiozitate,

• presiune în loc de prezență.

Graba produce „alunecări” – mici accidente emoționale, epuizare, senzația persistentă că nu suntem niciodată suficienți. Nu pentru că nu am evolua, ci pentru că nu ne acordăm timp să integrăm ceea ce se schimbă deja în noi.

Prezența – adevărata unealtă a creșterii

Dacă răbdarea este cadrul, prezența este unealta.
Prezența înseamnă să fii cu tine aici și acum, să observi ce se întâmplă în interior: ce simți, cât poți duce, unde te afli cu adevărat – nu unde „ar trebui” să fii conform unor standarde externe.

Creșterea nu apare atunci când ne împingem constant limitele, ci atunci când învățăm să le simțim.

Prezența ne ajută să facem diferența dintre:

• un disconfort fertil, care ne dezvoltă,

• și o suprasolicitare, care ne fragilizează.

A crește cu prezență înseamnă să știm când să insistăm și când să ne oprim, când să explorăm și când să ne odihnim. Exact ca într-un gest atent: nu pentru că apeși mai tare obții un rezultat mai bun, ci pentru că ești conectat(ă) la ceea ce faci.

Ritmul interior ca act de maturitate

Să ne creștem cu răbdare înseamnă și să ne respectăm ritmul interior. Nu există un calendar universal al devenirii. Ce pentru unii este posibil acum, pentru alții are nevoie de mai mult timp. Iar acest „mai mult timp” nu este un defect, ci o condiție firească a maturizării.

Ritmul interior nu este lene, ci inteligență emoțională. Este capacitatea de a recunoaște când ceva este pregătit să se întâmple și când mai are nevoie de spațiu. Atunci când ne permitem să mergem în ritmul nostru, se produce o schimbare esențială: nu mai luptăm cu noi înșine, ci lucrăm împreună cu ceea ce suntem.

Poate că adevărata devenire nu cere grabă.
Poate cere doar prezență, răbdare și curajul de a avea încredere în proces.

De ce ne grăbim să ajungem „undeva”?

Nevoia de a ajunge „undeva” este adesea alimentată de promisiunea că, într-un anumit punct din viitor, ne vom simți mai bine, mai siguri, mai împliniți. Trăim cu impresia că prezentul este doar o etapă de tranzit, nu un loc legitim în care să stăm. Această orientare constantă spre viitor ne îndepărtează însă de experiența reală a vieții, care se întâmplă exclusiv aici și acum.

Creșterea autentică apare prin rămânere, nu prin fugă

Creșterea profundă nu se produce atunci când evităm disconfortul sau grăbim etapele, ci atunci când rămânem în contact cu procesul. A rămâne cu noi înseamnă să tolerăm incertitudinea, să fim prezenți în etapele intermediare și să acceptăm că transformarea reală are ritmuri diferite. Fuga de prezent poate crea iluzia progresului, dar rareori produce schimbare durabilă.

Viteză și eficiență: când sunt utile și când devin capcane?

Viteza și eficiența sunt adesea valorizate ca indicatori ai succesului. În anumite contexte, ele sunt necesare și benefice. Problema apare atunci când devin singurele criterii după care ne evaluăm viața. Fără un contact conștient cu sine, viteza se transformă din instrument într-o presiune constantă, iar eficiența ajunge să excludă nevoile noastre fundamentale.

Prezența ca punct de pornire al alegerii

Prezența este condiția de bază a alegerii autentice. Doar atunci când suntem atenți la ceea ce trăim, adică prezenți, putem decide cum vrem să acționăm. În absența prezenței, reacționăm automat, din frică sau din obișnuință. Prezența nu elimină nevoia de acțiune, ci o face conștientă și adaptată realității interioare.

Libertatea de a alege ritmul propriu

A fi prezent(ă) înseamnă a avea libertatea de a alege ritmul: să încetinim atunci când este nevoie de integrare și să accelerăm când direcția este clară. Ritmul interior nu este un capriciu, ci un indicator al stării noastre psihice și emoționale. Respectarea lui susține continuitatea și previne epuizarea.

Absența prezenței și costurile grabei permanente

Atunci când prezența lipsește, graba devine un mod de a trăi, nu o alegere punctuală. Acest mod de funcționare are costuri semnificative: oboseală cronică, deconectare emoțională, pierderea sensului. Nu viteza este problema, ci lipsa posibilității de a o regla.

De la grabă la alegere: o schimbare de perspectivă

Trecerea de la grabă la alegere presupune o schimbare de perspectivă: de la a face lucrurile pentru a ajunge mai repede, la a le face într-un mod care poate fi susținut. Prezența ne permite să ieșim din automatisme și să ne raportăm la viață cu mai multă flexibilitate și responsabilitate față de noi înșine.

Prezența ca funcție psihologică de autoreglare

Din perspectivă psihologică, prezența nu este doar o stare de bine sau un exercițiu de atenție, ci o funcție esențială de autoreglare. A fi prezent(ă) înseamnă a avea acces conștient la propriile stări interne – emoționale, cognitive și somatice – și a le putea integra în procesul decizional. Prezența creează un spațiu între stimul și reacție, spațiu în care devine posibilă alegerea.

În absența prezenței, comportamentele sunt ghidate preponderent de automatisme: tipare vechi de adaptare, reacții defensive sau presiuni externe internalizate. În acest context, graba nu este expresia eficienței, ci un răspuns la anxietate, la nevoia de control sau la evitarea disconfortului psihic. Viteza devine astfel un mecanism de reglare ineficient, care poate menține sau amplifica starea de activare.

Prezența facilitează trecerea de la reacție la răspuns, de la reactiv la relațional. Prin creșterea capacității de observare a experienței interne, individul își poate ajusta ritmul de funcționare în funcție de resursele reale disponibile. Această ajustare susține autoreglarea emoțională și previne epuizarea, oferind un cadru în care ritmul – fie lent, fie rapid – devine adaptativ.

Din perspectiva NARM

Dezvoltarea prezenței este strâns legată de capacitatea de autoreglare în relație, nu de controlul experienței interne. Prezența presupune posibilitatea de a rămâne în contact simultan cu senzațiile corporale, trăirile emoționale și procesele cognitive, chiar și în contexte solicitante sau activatoare, fără a recurge automat la strategii de supraviețuire care fragmentează experiența de sine.

În acest cadru, creșterea toleranței la disconfort nu este un exercițiu de „a îndura mai mult”, ci rezultatul unei relații interne mai sigure, în care experiența poate fi observată și trăită fără a fi copleșitoare. Prezența devine posibilă atunci când sistemul nervos se află într-un grad suficient de siguranță pentru a susține contactul – cu sine și cu celălalt – fără retragere, hiperactivare sau deconectare.

Astfel, prezența nu este un scop în sine, ci un proces relațional care facilitează integrarea. Ea creează condițiile necesare pentru ca devenirea să aibă loc într-un mod coerent și sustenabil, respectând ritmul interior al persoanei, dar menținând în același timp capacitatea de a rămâne în relație. Creșterea nu se produce prin izolare sau adaptare forțată, ci prin extinderea posibilității de a fi prezent(ă) cu sine, în timp ce ești prezent(ă) cu celălalt.

Devenirea ca proces trăit, nu ca scop

Poate că una dintre cele mai importante schimbări de perspectivă pe care le putem face este să renunțăm la ideea devenirii ca destinație sau scop. Devenirea nu este un punct fix în care „ajungem”, ci un proces viu, care se desfășoară în timp, prin prezență, relație și reglare. Nu putem crește prin grabă sau forțare, ci prin capacitatea de a rămâne în contact cu ceea ce suntem, pas cu pas.

A ne crește cu răbdare înseamnă a ne oferi condițiile necesare pentru integrare: să simțim fără a ne copleși, să acționăm fără a ne pierde, să fim în relație fără a ne pierde pe noi înșine. În acest sens, prezența nu ne cere să încetinim mereu și nici să accelerăm constant, ci să rămânem suficient de conectați pentru a putea alege ritmul potrivit fiecărui moment.

Atunci când devenirea este trăită ca proces, nu mai este nevoie să ne grăbim „undeva”. Viața nu se mai amână pentru un viitor mai bun, ci se întâmplă aici, în contact cu sine și cu celălalt. Iar acest mod de a trăi — atent, relațional și respectuos față de ritmul interior — nu promite perfecțiune, ci ceva poate mai valoros: continuitate, sens și o formă mai profundă de siguranță interioară.

Poate că adevărata maturitate nu constă în a deveni mai repede, ci în a putea rămâne prezent(ă) în procesul de a deveni.