Neuronii-oglindă – explicația conexiunii empatice

Cea mai des întâlnită opinie despre minte ‒ cel puțin în cultura occidentală ‒ provine din filosofia lui Descartes[1] și privește mintea și sinele ca act de gândire solitar, privat, individual, celebrul cogito ergo sum (gândesc, deci exist). De-a lungul anilor însă, au apărut numeroase dezbateri cu privire la valabilitatea acestui curent de gândire. Astfel, alți filozofi, printre care Wittgenstein[2], anumiți fenomenologi existențialiști și anumiți filosofi japonezi, au subliniat legătura directă dintre percepția noastră și stările mentale ale altor oameni. Amintesc aici dictonul lui Merleau-Ponty[3]: Trăiesc în expresia facială a celuilalt, așa cum îl simt trăind în a mea. În aceeași ordine de idei, Wittgenstein a spus: Vedem o emoție… Noi, nu vedem contorsionări faciale și tragem concluzia că el simte bucurie, mâhnire, plictiseală. Descriem imediat că acea față e tristă, radiantă, plictisită, chiar și atunci când nu suntem în stare să oferim orice altă descriere caracteristicilor pe care le vedem (Wittgenstein, 1980). Neuronii-oglindă par să explice de ce și cum, de-a lungul timpului, Wittgenstein și fenomenologii existențialiști au avut dreptate (Iacoboni, 2009).

Descoperirea de la începutul anilor 1990 a neuronilor-oglindă de către neuropsihologul italian Giacomo Rizzolatti a impus reconsiderarea, reajustarea, nuanțarea unor teorii sociologice și psihologice (de exemplu, teoria imitației, a empatiei ș. a.). În opinia lui Rizzolatti (2006), neuronii-oglindă au următoarele proprietăți: Constituie un mecanism care proiectează spre zonele motrice descrierea unei acțiuni, elaborată în ariile vizuale complexe. Acest mecanism de transfer comportă o varitate de operații. Una dintre funcțiile esențiale este aceea de înțelegere a acțiunii. De ce faptul de a recunoaște ce este pe punctul de a face o persoană necesită activarea propriului sistem motor? Pentru că observația vizuală, fără implicarea sistemului motor, nu ne oferă decât o descriere a aspectelor vizibile ale mișcărilor, fără să ne informeze despre semnificația autentică a acțiunii. Activarea circuitului neuronilor-oglindă este esențială pentru a da observatorului o înțelegere experiențială a acțiunii pe care o vede.

Așadar, neuronii-oglindă, situați în cortexul premotor, au funcții complexe, formând baza neuronală de cunoaștere a acțiunilor, de înțelegere a intențiilor altora, de imitare. Cu ajutorul lor putem să înțelegem imediat, fără să recurgem la raționamente, acțiunile altora, inclusiv trăirile lor psihice, exprimate prin contracția muchilor faciali (Chelcea, 2016). De altfel, există numeroase sisteme de neuroni-oglindă: pentru mimarea acțiunilor, dar și pentru identificarea emoțiilor. Neuronii-oglindă trimit impulsuri electrice, mimând descărcările electrice din creierul persoane observate (Goleman, 2006).

Neuronii-oglindă sunt studiați de 20 ani și s-a demonstarat deja importanța lor pentru empatie, pentru conștiința de sine (self-awareness) și limbaj și cu siguranță aceștea urmează să contribuie la elucidarea a numeroase enigme ale creierului uman, ale creșterii și dezvoltării bebelușilor. Toate aceste decurg din mecanismul simplu prin care neuronii-oglindă sunt activați nu numai în timpul propriilor noastre acțiuni, ci și în timpul observării acțiunilor celorlalți.

Neuronii-oglindă fac emoțiile să fie contagioase și lasă sentimentele la care suntem martori să ne pătrundă, ajutându-ne să ne sincronizăm unii cu alții și să urmărim ceea ce se petrece. Îl simțim pe celălalt în cel mai deplin sens al cuvântului: îi percepem sentimentele, mișcările, senzațiile, emoțiile în timp ce acționează înlăuntrul nostru. Abilitățile sociale depind de neuronii-oglindă. Pe de o parte, imitând ceea ce observăm la o altă persoană, ne pregătim să dăm un răspuns rapid și potrivit (adecvat). Pe de altă parte, neuronii răspund la simpla aluzie a unei intenții de mișcare și ne ajută să-i depistăm motivația posibilă. Capacitatea de a anticipa motivațiile altcuiva ne oferă informații neprețuite și ne permite să rămânem cu un pas înaintea oricărui posibil eveniment, ca niște cameleoni sociali (Goleman, 2018).

Datorită neuronilor-oglindă celălalt ajunge să înțeleagă acțiunea mea deoarece creează o copie a ei în crierul său. Aceste sisteme, ne permit să înțelegem ce e în mintea altora nu prin raționament conceptual, ci prin simulare directă; simțind, nu găndind (Rizzolatti, 2006). Specialiștii în neuroștiințe numesc rezonanță emaptică starea de reverberație reciprocă, legătura dintre creiere care dă naștere unui sistem de circuite interpersonal prin intermediul căii inferioare. Aceste legături au fost studiate și descrise de către psihiatrul americat de la Universitatea din Geneva, Daniel Stern, care de câteva decenii observă în mod sistematic mame și copii mici.

Stern a ajuns la concluzia că sistemele noastre nervoase sunt construite pentru a fi captate de sistemele nervoase ale celorlalți, astfel încât să-i experimentăm pe ceilalți ca și când am fi în locul lor. În astfel de momente are loc un gen de schimb reciproc, fiecare persoană, prin rezonanță, simte experiența celuilalt. Stern, demonstrează științific viziunea lui Moreno, susținând că nu mai putem să ne considerăm mințile independente, izolate și separate, ci trebuie să le vedem permeabile, în permanentă interacțiune, ca și când ar fi legate într-o conexiune invizibilă. La nivel inconștient, suntem într-un dialog constant cu orice persoană cu care interacționăm, și ne adaptăm fiecare sentiment și fiecare gest la ale celuilalt (Goleman, 2018).

În studiile sale, Paul Ekman[4], a cercetat o altă perspectivă a procesului imitiativ. El pleacă de la premisa că în mod normal oamenii empatizează spontan (în funcție de anumiți declanșatori inconștienți), și a încercat să manipuleze acest aspect, încercând să studieze consecințele unui act deliberat de imitare. În final, el ajunge la concluzia că atunci când oamenii sunt rugați să imite expresia de fericire, frică sau dezgust de pe chipul cuiva, și să trezească acele emoții în ei înșiși, aceasă acțiune (de imitare deliberată) activează aceleași circuite neuronale ca și în cazul în care persoana doar ar observa (Ekman, 1992). În timp ce observăm o emoție la o persoană, simțim literalemente împreună cu ea. Cu cât efortul nostru este mai mare sau cu cât sunt mai intense sentimentele exprimate, cu atât mai puternic le simțim înlăuntrul nostru (Goleman, 2018). În legătură cu cele menționate mai sus, aș putea să fac o paralelă referitoare la convingerea lui Moreno că sensibilitatea tele-ică poate fi dezvoltată. Odată ce o persoană este motivată să se conecteze la realitatea celuilalt, cu alte cuvinte să exerseze roluri la distanță și în măsura în care este posibil să își verifice percepțiile, ea va reuși să își extindă foarte mult repertoriul rolurilor și nivelul de percepție – obiectiv pe care și-l propune metoda psihodramatică.

Teoria lui Vilayanur Ramachandran[5] de la Universitatea din California este că omenirea folosea rețeaua sofisticată de neuroni-oglindă și în urmă cu circa 75.000 de ani. El susține că neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine: Cred, de asemenea, că acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni, ci pot fi îndreptăți către interior ca și cum am crea o reprezentare de ordinul doi sau o meta-reprezentare a proceselor propriei minți. Aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecție. Această perspectivă expusă de omul de știință Ramachandran ne arată că suntem conectați și că nu există un „eu” independent, separat, inspectând lumea sau inspectând alte persoane și că nu există o diferența reală între conștiința personală și conștiința altcuiva. Această idee este împărtășită de Stern, Goleman și de asemenea de către Moreno.

Introiecția – termen psihanalitic – act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconștientă a comportamentului acelei persoane – pare să fie o noțiune care converge funcțiilor sistemului de neuroni-oglindă (Iacoboni, 2009). Desigur, imitația poate funcționa în ambele moduri, iar un studiu recent asupra maimuțelor a furnizat dovezi inerente că neuronii-oglindă joacă un rol important în capacitatea de a-ți da seama dacă altcineva te imită. Pentru psihodramatiști neuronii-oglindă sunt expresia neurologică a tele-ului.

Cu ajutorul lor învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să exprimăm disconfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri ș. a., comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. De aceea putem spune că neuronii-oglindă sunt responsabili pentru evoluția noastră. Prin oglindire, practic copilul are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse sau poate chiar transgeneraționale. Astfel, copilul își construiește structura sa emoțională care va stă la baza dezvoltării sale ulterioare. Copilul devine prin imitare oglinda emoțiilor vechi și noi, ale durerilor vechi procesate sau neprocesate, ale mamei în primul rând, și ale părinților și/sau educatorilor săi în general.