Istoria psihodramei

Istoria psihodramei este asociată, în primul rând, cu viața creatorului său, iar identitatea și cursul vieții lui Moreno au afectat direct teoria și practica sistemului său psihoterapeutic. Natura ieșită din comun a personalității sale se datorează în mare măsură faptului că, la fel ca Andersen, care a vorbit despre povestea vieții sale, Moreno ar putea vorbi despre: jocul vieții mele (joc în sensul cel mai larg al cuvântului).

Jacob Moreno Levy (mai târziu Jacob Levy Moreno) s-a născut pe 19 mai 1889 sau 1990, sau 1992, fie la București, fie pe o navă care traversa Marea Mediterană. Un astfel de început neobișnuit al biografiei este explicat de modul său metaforic și glumeț de a se exprima; date diferite apar în diferite surse, iar legenda nașterii pe o navă, care nu este documentată, este relatată de însuși Moreno.

Încă de la cinci ani Jacob a fost influenţat de apartenenţa sa evreiască, de proximitatea bisericii ortodoxe Sfântul Spiridon, şi de educaţia catolică a mamei sale. Modelul şi maestrul său va fi Iisus Hristos. În jocurile din propria copilărie, Moreno a văzut ulterior sursa viitoarei psihodrame. Celebrul episod al acestor jocuri poate fi considerat simbolic. Odată, Moreno, împreună cu copiii vecini, s-au jucat de-a Dumnezeu. Moreno însuși a jucat rolul lui Dumnezeu și, așezat pe un munte de scaune, a privit îngerii din jurul lui zburând și cântând – prietenii care alergau în jurul paradisului construit din scaune. Dumnezeu a încercat să zboare împreună cu îngerii și, căzând, și-a rupt brațul. Totuși, credința în posibilitatea de a deveni Dumnezeu nu l-a părăsit pe Moreno.

Din 1909, Moreno (care studia în acea perioadă filozofia) a devenit preocupat de studiul activității de joc a copiilor. Urmărind jocurile copiilor în grădinile și parcurile din Viena, Moreno a fost uimit de faptul că aceștia sunt complet absorbiți de joc, sunt complet pătrunși de transpunerea fanteziilor lor; pe de altă parte, atenția sa a fost atrasă de faptul că pe măsură ce activitatea de joc evoluează, scenariile și rolurile devin repetitive, devin conserve (viitoarea idee despre conservă culturală – produs cultural, rezultat al creativității, ce câștigă stabilitate datorită acesteia și care, în mod paradoxal, poate fi un obstacol în calea creativității). Interesul pentru jocurile copiilor nu a fost pasiv – Moreno a început să compună și să joace povești dramatice spontane, abordând teme specifice vieții și vârstei lor. Ca urmare a acestei activități, ulterior, Moreno a identificat originile jocului de rol, prototipul teatrului de improvizație.

În anii 1910, Moreno a absolvit studii superioare ‒ mai întâi în filozofie, apoi medicale. Înainte de Primul Război Mondial, a lucrat cu prostituate minore ca medic, organizând grupuri de sprijin reciproc pentru ele. Acesta a fost începutul psihoterapiei de grup (termenul a apărut în 1932, prioritatea în lansarea acestui termen este, de obicei, recunoscută în favoarea lui Moreno). În 1916, Moreno a lucrat într-un lagăr de refugiați din Mittendorf. Acolo, el a atras atenția asupra faptului că sănătatea fizică a locuitorilor unei barăci depinde de specificul relațiilor interpersonale care s-au dezvoltat între ei. În acea perioadă s-a născut sociometria, recunoscută ulterior drept baza teoretică și parțial metodologică a psihodramei. În legătură cu dezvoltarea sociometriei, Moreno a primit ulterior recunoașterea ca unul dintre fondatorii microsociologiei, psihologiei grupurilor mici și psihiatriei sociale. Din 1919, după ce și-a luat doctoratul, Moreno a practicat la Bad Weslau.

Un rol important în viața lui Moreno l-a ocupat pasiunea pentru literatură. La vârsta de aproximativ douăzeci și cinci de ani, judecând după conținutul autobiografiei sale, a simțit dorința de a porni pe calea religiei, gândindu-se să meargă la o mănăstire sau să organizeze o sectă. Nu a mers la mănăstire, pentru că nu a văzut în el însuși un pustnic, ci un luptător. A organizat o sectă, dar nu a durat mult. În anii 1920, Moreno s-a angajat la revista literară și filosofică Daimon, unde au colaborat și F. Kafka, M. Scheler, M. Buber. Din acest motiv, pot fi asumate influențe reciproce ‒ în orice caz, paralelele dintre ideile lui Moreno și ale lui Buber sunt uneori destul de evidente.

În 1922, Moreno a organizat un teatru de improvizație, ale cărui funcții au devenit treptat psihoterapeutice. Acest teatru era un prototip al psihodramei.

În 1925, Moreno a emigrat în Statele Unite. În 1936, a deschis un centru de sănătate în Beacon, cu un teatru special construit pentru psihodramă. În aceeași perioadă, a început publicarea revistelor și susținerea seminariilor, în cadrul cărora a fost discutată nu doar psihodrama, ci și alte abordări psihoterapeutice.

La sfârșitul anilor 1940, a fost organizată Asociația Americană de Psihoterapie de Grup și Psihodramă. Începând cu anul 1964 au avut loc congrese internaționale privind psihodrama și sociodrama.

În același timp, Moreno se căsătorește cu Zerka Toymen (de atunci este cunoscută sub numele de Zerka T. Moreno), care a adus o contribuție uriașă la dezvoltarea psihodramei și a continuat activitatea soțului său până în ziua de după moartea sa, în 1974.

Ca tehnică acţională originală, din care s-au dezvoltat ulterior altele, psihodrama este o metodă extrem de flexibilă. Astăzi, diferite forme ale psihodramei, joc de rol şi antrenament în rol sunt utilizate în diverse medii precum instituţiile de sănătate mintală, şcoli, centre de reabilitare şi corporaţii. De fapt, psihodrama cunoaşte o utilizare mondială. Conform Academiei Mondiale a Psihodramei există practicieni nu numai în Statele Unite, dar şi în Australia, în Noua Zeelandă, în Japonia, Franţa, Germania, Eleveţia şi Austria, în Grecia, Brazilia şi Argentina. Reviste de psihodramă au fost înfiinţate în Anglia, Germania, Italia, Franţa şi Japonia.