Pentru programare ședință psihoterapie tel. 0764.815.898 sau contact@tatianamorari.ro

Dragostea este totul!? – de ce acesta este un mit #1

Perioada romantismului (sf. sec XVIII) a întărit concepția că DRAGOSTEA ESTE TOTUL, că DRAGOSTEA ESTE SUFICIENTĂ pentru ca o relație să existe, pentru ca o căsătorie să depășească orice problemă.

Dacă iubim cu adevărat, putem depăși orice obstacole?

Am adresat această întrebare la cabinet unei tinere de 25 de ani. Observ aproape instantaneu cum domnișoara din fața mea se îmbujorează, chipul i se luminează, își schimbă poziția corpului care acum pare mult mai relaxat, așezându-se în fotoliu mult mai confortabil. În câteva secunde am primit răspunsul: Da!, a spus ea hotărâtă.

Acum îmi imaginez adresând aceeași întrebare unei persoane mai învârstă care, pentru câteva secunde cred că ar parcurge în minte amintiri și experiențe de viață. Apoi, m-ar privi cu seninătate, blândețe și poate chiar cu o doză de compasiune, ar zâmbi ușor și ar spune: Nu știu, nu cred.

BULA LUMII IDEALE

În perioada de început a unei relații suntem predispuși să vedem doar ce este bun și pozitiv în celălalt și să idealizăm relația pe care ne așteptăm să o avem cu acea persoană. Lumea este împărțită în două: tot ce este bun este asociat cu relația și cu persoana iubită, iar tot ce este rău, negativ este ignorat, ținut în afara relației. Cei doi îndrăgostiți o perioadă reușesc să existe în micro-spațiul creat de ei, însă mai devreme sau mai târziu orice relație va trece testul confruntării cu realitatea.

ÎNTRE SPERANȚĂ ȘI REZULTAT ESTE MULTĂ MUNCĂ

Răspunsul de mai sus al tinerei este normal și firesc pentru vârsta și experiența de viață în care predomină atracția fizică și fantasmele. Odată cu trecerea anilor cuplurile ajung să își dea seama că zicala: IUBIREA ESTE TOTUL este o iluzie dăunătoare și că dragostea adevărată, ca sentiment, presupune cunoașterea celuilalt. Sensul biblic al verbului „a iubi” este „a cunoaște”. La început o relație este clădită foarte puțin pe cunoaștere, dar foarte mult pe speranță: speranța că viața mea de acum încolo va avea un sens, speranța că partenerul îmi va umple golurile sufletești, speranța cu nu mă voi simți niciodată singură, speranța că multe probleme vor fi rezolvate cu ajutorul partenerului, speranța că vom trăi fericiți și în armonie până la sfârșitul vieții. Ah, câtă presiune pe o iubire care abia începe să se înfiripe! În consecință, apar expresii de genul: „Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai înțelege/ai accepta că…” sau „Dacă m-ai iubi ai ști că mie îmi place…”

A NU SE CONFUNDA RELAȚIA CU IUBIREA/SENTIMENTUL

De regulă, dragostea nu are nimic de-a face cu problemele de cuplu, după cum am observat la cei cu care am făcut terapie. Nu este vorba despre dragoste, ci despre convingerea eronată că „dragostea poate orice” și despre confuzia dintre relație și sentiment (relația cu celălalt este confundată cu emoția pe care o simt față de acea persoană). Iubirea nu este atotputernică și nu are cum să rezolve de la sine problemele inerente care apar. Făcând diferența dintre relație și sentiment, partenerii pot învăța cum să se confrunte mai bine, iar astfel să se cunoască mai bine și, posibil, în consecință să se iubească mai profund. Atunci când ne este foarte clar și nu amestecăm relația și emoția, dinamica de cuplu poate intra într-un ciclu foarte frumos și sănătos:

problemele le rezolvăm în relație („putem fi în conflict și te pot iubi în același timp”, „prezența unor neînțelegeri nu anulează ceea ce simt pentru tine”)
pentru că în relație reușim să rezolvăm împreună problemele, sentimentul/dragostea devine mai intensă,
în consecință, cei doi pe viitor acceptă mai ușor dificultățile inerente, reducând la minimum impactul lor.

ATUNCI CÂND UN CUPLU NU SUFERĂ DE IDEALIZARE, PE DE O PARTE UN CONFLICT ÎNTĂREȘTE RELAȚIA, NU O CLATINĂ ȘI NU O DESTRAMĂ, PE DE ALTĂ PARTE DEPĂȘIREA CONFLICTULUI CONTRIBUIE LA AMPLIFICAREA IUBIRII, A AFECȚIUNII DINTRE CEI DOI.

O altă consecință resimțită de cuplurile fuzionale sau partenerii care idealizează este asocierea iubirii cu înțelegerea (empatia cognitivă). Cuplurile fericite știu că se pot iubi chiar dacă trec printr-un conflict. Este firesc ca atunci când apar crizele de cuplu să devenim ambivalenți, să avem nevoie să ne recalibrăm așteptările și limitele. Însă logica „dacă noi nu ne înțelegem înseamnă că nu ne iubim suficient” este destul de periculoasă: „Dacă am chef să fiu singur/ă, oare asta înseamnă că îmi iubesc mai puțin partenerul?” sau „Dacă partenerul meu nu vrea să facem dragoste, oare asta înseamnă că nu mă iubește?”. Această logică e periculoasă pentru că în felul acesta lipsa sau insuficienta iubire devine problema ce trebuie rezolvată, deși ambivalența este o consecință, un simptom al conflictului, nu cauza acestuia. O abordare sănătoasă a conflictelor poate presupune, printre altele, „să nu amestecăm iubirea în discuțiile conflictuale”.

În concluzie, zâmbetul persoanei mai învârstă ar putea să ne spună că o relație de cuplu durabilă și sănătoasă nu are nevoie doar de iubire, ci de mult mai mult. Dragostea este necesară, bineînțeles, dar nu este și suficientă.

Și acum, recomandare pentru cei care au răspuns și ei cu Da! la întrebarea „Dacă iubim cu adevărat, putem depăși orice obstacole?”. Dacă ajută pot spune că, idealizarea nu este o „boală” rară, foarte mulți dintre noi în afară de „relația ideală” sau „partenerul ideal” suferă de diverse forme ale ei: „mama ideală”, „copilul meu ideal”, „viața ideală”, „jobul ideal”, „angajatul ideal” și lista poate continua. Și așa cum, istoric vorbind, după perioada romantică a apărut mișcarea realismului, așa și pentru noi cea mai bună metodă de a preveni suferința cauzată de idealizarea excesivă este să rămânem ÎN CONTACT CU REALITATEA.