Psihodrama, terapia prin metode de acțiune sau experiențială

Moreno credea că o persoană își poate dezvolta individualitatea doar prin acțiunea reală, ceea ce înseamnă că vindecare este posibilă, de asemenea, prin acțiune. Pentru aceasta, în psihodramă se lucrează pe trei niveluri în același timp: emoțional, cognitiv și corporal-comportamental. Spre deosebire de alte orientări terapeutice care pun accent pe un singur nivel.

Spațiul psihodramatic special organizat creează o realitate specială: în cadrul acestuia, toate conflictele și problemele existente în memoria sau fantezia noastră pot fi puse în scenă și le putem vedea în acțiune.

Uneori judecăm personaje din filme care, în opinia noastră, fac o prostie. Ne gândim că, noi cu siguranță am fi procedat altfel, mai înțelept. Dar eroul filmului a făcut o prostie pentru că a fost copleșit de emoții, iar noi privim viața lui din exterior, fără a fi contaminați de emoțiile personajului. În psihodramă avem acces la ambele perspective din interior și din exterior, în calitate de observator, dar și în calitate de „trăitor”.

Istoria psihodramei este asociată, în primul rând, cu viața creatorului său, iar identitatea și cursul vieții lui Jacob Levy Moreno au afectat direct teoria și practica sistemului său psihoterapeutic. Există o serie de principii introduse de către J.L. Moreno, care sunt completări esențiale pentru alte abordări psihoterapeutice, cum ar fi valorificarea creativității, dezvoltarea utilizării intenționate a improvizației (spontaneitate), utilizarea dinamicii încălzirii, descrierea fenomenului tele, promovarea expresivității sinelui etc. Trei concepte interconectate ale lui Moreno – teoria rolurilor, teoria spontaneității și sociometria – constituie bază teoretică a psihodramei.

Teoria rolului este pe larg aplicătă la cabinet, dar și în orice context de dezvoltare personală. Atunci când lucrăm asupra rolurilor: explorăm și observăm cum o persoană se raportează la un anumit rol și la nivelul său de spontaneitate, în timp ce el sau ea este în rolul respectiv în viața de zi cu zi. Ex. cât de confortabil mă simt în rolul meu de mamă? Cât de spontană, prezentă mă simt în acest rol? Apelez la acest rol doar în relație cu proprii copii sau este un rol care tinde să acopere și interfereze cu alte roluri? etc

Analiza roulului poate include:

• Preluarea rolului – atunci când analizăm roluri în care comportamentele sunt bine cunoscute și bine stabilite.

• Jocul de rol – când persoana are un anumit grad de libertate în experimentarea rolului. În cadrul terapiei și activităților de dezvoltare personală se apelează la jocul de rol pentru a exersa într-un cadru de încredere și sigur un anumit rol care apoi poate fi aplicat cu mai multă încredere în viața de zi cu zi.

• Crearea rolurilor – atunci când persoana are un grad ridicat de libertate și spontaneitate în crearea unui nou tip de rol.

Aici, observăm că teoria rolului a fost transformată de fapt în trei forme de acțiune: Preluarea rolurilor are loc în contextul conservării culturale sau a ceea ce a fost deja creat; jocul de rol este ceea ce se întâmplă pe măsură ce persoana încă nu este în mod natural spontană în acel rol, ci are nevoie de încălzire; și crearea rolului are loc atunci când persoana are un impuls și energie suficiente pentru realiza/trăi ceva nou.

În viața de zi cu zi, folosim cuvântul spontaneitate pentru a ne referi la ceva neașteptat, neprevăzut, neplanificat. Psihodrama are o interpretare diferită, mai specifică a acestui concept. Potrivit lui Moreno, spontaneitatea:

- ne determină să reacționăm în moduri noi la situații „vechi”, repetitive sau recurente;

- ne oferă capacitatea de a alege cel mai potrivit răspuns pe care îl putem da într-o situație „nouă”.

De exemplu, dacă suntem în mod constant supărați și țipămatunci când cineva încearcă să ne învețe ceva despre viață - asta nu va rezolva problema. Dar dacă încercăm să reacționăm la remarcile spinoase într-un alt mod, în cele din urmă și atitudinea celuilalt se va modifica.

Moreno credea că, cu cât este mai ridicat nivelul de spontaneitate, cu atât este mai ridicați sunt parametrii ce denotă sănătatea mintală. Și cu cât este mai ridicat nivelul de spontaneitate cu tât este mai scăzut nivelul de anxietate.

Psihiatrul și psihodramatistul Adam Blatner spune că:

Spontaneitatea nu are nevoie să fie teatrală. Ea poate fi prezentă în felul cum gândeşti, te mişti, priveşti natura, dansezi sau cânţi la duş… Calităţile esenţiale ale actului spontan sunt o deschidere a minţii, o prospeţime a abordării, o dorinţă de a întreprinde acţiuni inovative şi o integrare a interiorului cu exteriorul.

O viziune asemănătoare asupra spontaneității are și psihodramatista Tian Dayton:

Spontaneitatea are loc atunci când între interiorul şi exteriorul fiinţei se produce o întâlnire uşoară şi liberă atât la nivelul gândirii, cât şi al acţiunii; eului real îi este facilitată exprimarea, psihodrama acţionând ca un mobilizator al rolurilor obosite, rigide şi depăşite. În familiile disfuncţionale, identitatea tinde să se solidifice şi se exprimă fie în repetiţii, manierism sau supraadaptare în raport cu situaţia. Spontaneitatea se află la mijloc. Este un răspuns adecvat, senin în comparaţie cu cerinţele, pregătind individul fie pentru acţiune, fie pentru non-acţiune.

Pentru a defini spontaneitatea în termeni legați de procesele neurobiologice, trebuie să plecăm de la definiția lui Moreno (1953): Spontaneitatea operează în prezent, în „aici și acum”; ea propulsează individul spre un răspuns adecvat la o situație nouă sau către un nou răspuns la o situație veche.

În mod uzual spontaneitatea este asociată cu starea de vioiciune, promptitudine, naturalețe promtă în atitudini și în comportament. Spontaneitatea, am putea spune că este o formă de energie care nu poate fi conservată, care există doar în momentul în care se manifestă, care operează doar în prezent, aici şi acum. Dacă nu este utilizată imediat, se pierde. Moreno, sublinia că spontaneitatea este o stare şi nu un dat. Ea poate fi cunoscută doar prin manifestările sale. Este cea care permite individului să se afle într-o stare de disponibilitate, care generează în el anumite efecte noi (emoţii, gânduri, acţiuni) şi îl conduce la anumite rezultate. Ea nu se conservă, ci se consumă pentru a face loc altor stări succesive de spontaneitate. Nu există rezerve de spontaneitate şi este important ca persoana să ştie să o gestioneze şi să se abandoneze în mod potrivit activităţii specifice pe care o are de îndeplinit. O cantitate fie excesivă, fie insuficientă de spontaneitate are efect perturbator.

Numărul interrelaţiilor dintre indivizi (în societatea umană) influenţează situaţia mondială într-un fel sau altul, oricât de slab. ‒ Jacob Levy Moreno

Cu toate că J. L. Moreno este recunoscut în special pentru definirea psihodramei, din punctul lui de vedere cea mai mare contribuţie a sa a fost sociometria ‒ ştiinţa dezvoltată empiric și care studiază relațiile interpersonale, observarea atracţiilor şi respingerilor la toate nivelele interacţiunii umane, de la familie, grup profesional, la societate, ţără, rasă. Sistemul de atracţii şi de repulsii, complexa reţea de inter-relaţii şi raportul obiectiv al calităţii, al intensităţii şi al tipului de conexiuni între oameni reprezintă obiectivul muncii unui sociometrist (odată cu crearea testului sociometric, conceptele de atracție și repulsie au fost înlocuite, respectiv, cu termenii de alegere și respingere).

Tian Dayton, în cartea sa The Drama Within: Psychodrama and Experiential Therapy (1994) scrie că sociometria, după Moreno, încorporează următoarele teze de bază:

• Legea sociometriei: Cele mai înalte forme de organizare de grup evoluează din cele simple.

• Legea sociodinamicii: Rezultatul alegerilor este în mod inegal distribuit între membrii grupului, indiferent de mărimea sau de tipul acestuia. (Grupurile tind să fie stratificate după criterii sociometrice mai de grabă decât după corectitudine).

• Efectul sociodinamic: Există o distribuţie inegală a alegerilor între membrii unui grup – cei aleşi vor fi aleşi şi mai mult, iar cei izolaţi vor fi şi mai izolaţi. Indivizii populari vor acumula un surplus de alegeri dacă numărul de alegeri permis creşte.

• Legea gravitaţiei sociale: Oamenii dintr-o comunitate vor migra către oamenii din altă comunitate în proporţie directă cu cantitatea de atracţie primită sau respinsă. Procesul de diferenţiere separă grupurile; procesul de comunicare le apropie.

• Coeziunea de grup: Cu cât este mai mare numărul de perechi mutuale, cu atât va fi mai mare rata interacţiunii mutuale şi probabilitatea unei coeziuni înalte de grup.

În general, un test sociometric implică realizarea de către fiecare membru al unui grup a unei serii de alegeri și/sau respingeri în raport cu ceilalți membri ai grupului conform unui anumit criteriu (criterii). Formele în care se desfășoară alegerile și respingerile, precum și criteriile propuse, sunt foarte diverse și sunt dictate de specificul situației grupului și de obiectivele aplicării testului. O condiție importantă pentru o astfel de testare este motivația fiecărui membru în cunoașterea și schimbarea productivă a structurii socio-emoționale a grupului din care face parte; în aceste condiții procedura sociometrică este constructivă, servește la optimizarea sistemului relațional și la evoluția personală a fiecărui membru al grupului, iar alegerile și respingerile declarate pot fi de încredere.

Psihodrama este o metodă de psihoterapie care se poate aplica în ședințele individuale (monodramă), dar mai ales în ședințele de terapie de grup. Care sunt avantajele lucrului psihodramatic în format de grup?

În primul rând, interacțiunea de grup facilitează identificarea mult mai rapidă a tiparelor de comportament și ajută la învățarea altor comportamente. De exemplu, creăm o situație în care grupul joacă rolul unei societăți sau al unor persoane care judecă. Protagonistului (presonajului principal) i se cere să reacționeze la situație în modul în care este obișnuit. Apoi, psihodramatistul și membrii grupului sugerează alte moduri de a reacționa. Protagonistul pune în acțiune ceea ce i se potrivește și reexperimentează situația, schimbându-și astfel atitudinea față de aceasta și învățând noi moduri de a reacționa.

În al doilea rând, lucrul în grup ajută la descoperirea aspectelor dureroase sau a blocajelor de care o persoană nu și-a dat seama până acum. Reproducerea unor situații din viața sa sau din viețile altor membri ai grupului îi poate provoca gânduri despre cât de important este un anumit subiect pentru el sau ea. Pentru dezvoltarea acestei abilități de autoreflecție în prihodramă se oferă un timp destinat sharing-ului: Ce emoții, gânduri, senzații în corp am avut în timpul lucrului într-o scenă psihodramatică sau atunci când eram în rolul de observator? Ce conținuturi interne personale au ieșit la suprafață și cu ce am rezonat eu din ceea ce s-a pus în scenă?

În al treilea rând, grupul oferă un mediu de susținere și de siguranță. Protagonistul nu călătorește singur spre locuri periculoase din lumea sa interioară, ci este înconjurat de oameni care îl sprijină și susțin. Acest lucru este important și pentru ceilalți membri ai grupului: toată lumea învață să gândească dincolo de sine.

În al patrulea rând, este o greșeală să credem că o persoană se vindecă doar atunci când lucrează individual. Participarea la poveștile altor persoane are, de asemenea, un mare impact: implicarea emoțională de a observa și de a juca o varietate de roluri diferite atinge semnificativ fiecare membru al grupului.

O persoană, un membru al grupului vine cu o anumită solicitare, iar psihodramatistul (directorul de psihodramă) structurează ședința în jurul acesteia. Solicitantul devine protagonist, iar ceilalți îl ajută să reprezinte lumea sa interioară. Uneori, într-o ședință care durează 3-4 ore, se poate lucra cu mai mulți protagoniști. De obicei, într-un grup care lucrează în studio (un spațiu special amenajat care are o scenă/covor rotund, auditoriu/loc pentru observatori, recuzită etc.) sunt max. 10. Dar se poate lucra și cu grupuri mai mari 10-20 de persoane sau chiar 100 de persoane. De obicei, grupul de dezvoltare personală sau grupul terapeutic este format în urma unei selecții sau este format din persoane care au lucrat psihodramatic în format individual sau au experiență anterioară.

Ședințele individuale de psihodramă sunt asemănătoare celor de grup, în sensul că psihodramatistul mai întâi află starea cu care a venit clientul și află care au fost evenimentele care au avut loc în viața clientului de când nu s-au mai întâlnit. În funcție de posibilitățile și nevoile din acel moment, psohodramatistul/terapeutul îi propune o serie de activități adaptate acestora. Ședința durează doar 50-60 de minute, timp în care poate avea loc sau nu o reprezentație scenică în studio sau în cabinet cu ajutorul obiectelor. Nu există o ședință tipică de psihodramă individuală, însă psihodramatistul parcurge câteva etape esențiale.

1. Încălzirea sau activarea psihodinamică

2. Luarea în sarcină sau contractarea unui obiectiv care poate fi explorarea unui model ineficient de comportament prin intermediul unei situații din trecut care a creat un obicei recurent de a reacționa într-un fel sau altul.

3. Acțiunea cu punerea în scenă cu ajutorul obiectelor și membrilor grupului, acțiunea scenică.

4. Integrarea presupune trăirea sau dobândirea unei alte perspective asupra conținuturilor care au fost abordate.

5. Sharingul cuprinde activarea observatorului intern care formulează concluzii despre ce s-a întâmplat și ce despre ce alte conținuturi interne au fost activate.

Bineînțeles că este posibil! În zilele noastre, platformele online, precum zoom, permite numeroase modalități interesante și antrenante de lucru online.